UN SPECTACOL LIPSIT DE SENS …
Dramaturgul german contemporan Marius von Mayenburg, secretar literar activ, dar și regizor, propune o piesă tragicomică, cu substanță socială actuală. Personajul central Lette, cercetător, inventator este urât fizic. Imaginea fizică se pare că îi afectează cariera. Își face o operație estetică, obține un chip frumos, câștigă surprinzător atracție erotică, dar nu și prețuirea profesională râvnită. Am amintit pe scurt acțiunea propiu-zisă a textului, de neînțeles în acest spectacol confuz propus de regizorul Theodor-Cristian Popescu. La Teatrul de Comedie se joacă aceiași piesă într-un spectacol în care nivelul acțiunii este de înțeles, ca și sensurile sale actuale.
Cum în prezent, când “ambalajul” înfățișării, promovat insistent de mass media contează în dauna valorii, dramaturgul propune un text avertisment asupra acestui demers social grav. Esența temei este însă, inexistentă în spectacolul lui Theodor-Cristian Popescu. Reduce textul la un exercițiu teatral penibil și uniform. Folosește o scenografie … SF. Velica Panduru prezintă tehnic funcțional “decorul” unei “cuști” cu schelete metalice în trei părți, ce ar îngrădi interesele unor oameni diverși; schimbările de lumină ale schelelor alcătuite din pătrățele metalice, ar indica diverse spații ale petrecerii situațiilor. Costumele se rezumă la uniforme, ca într-un film SF, fără indiciu al tipologiei personajelor interesate de falsa “valoare” promovată prin farmecul imaginii. Un "accident" de accesoriu ar fi că Scheffler, poartă … pantofi cu toc!
Regia obligă ca trei actori – Olga Torok (Fanny), Rareș Hontzu (Sceffler) și Horia Săvescu (Karlmann) să definească de fapt, fiecare câte două sau trei tipologii reunite sub același nume de dramaturg, fără să sugereze prin interpretare rostul prezenței lor conflictuale din intenția dramatică. Personajele devin niște fantoșe pentru scopul ironic de a ataca tema majoră a scrierii, fals tratată teatral prin efectele regiei! Konstantin Keidel rezolvă rolul personajului central Lette, tot ca o fantoșă dorită de viziunea regizorală. Conștiincioși ca niște actori germani, interpreții recită replica mecanic, supuși intențiilor regiei, minimalizează orice relație între personaje și sufocă sensurile conflictului. Devin păpuși mecanice dintr-o lume bizară, fără viață.
Ce a vrut să transmită acest spectacol rămâne un mister! Experimentează absurd pe o scriere cu miez dramatic și satiric. Păcat de actorii executanți ai unei regii ce vrea să-i transforme în personaje marionetă. Ele ar fi trase de sforile unor interese dictate de o societate confuză în aprecierea valorii, cum intenționează substratul major al piesei, absent însă, a fi expus convingător în acest experiment regizoral.